Paraseste-ti adapostul

Ma enumar printre acei tineri ce au trait viata in fuga, mereu alergand din pofte in pofte, mereu fiind gata pentru o alta si o alta cursa. Am uitat demult ce inseamna ,,abtinere", am uitat demult ce inseamna sa fii uman, sa fii un om ce este dispus sa renunte la confort. Suntem oameni, slabi de altfel. Acum ceva vreme obisnuiam sa fiu liber in tot ceea ce faceam, in tot ceea ce spuneam, in tot ceea ce scriam, insa nu o libertate frumoasa, timida, ci o libertate bruta, gata sa ingroape si sa ascunda multe valori morale, multe invataturi si sfaturi. Am fost lipsit de principii, de obligatii, de compatimire, de orice lucru care poate sensibiliza un om; am trait haotic, cautand caldura fericirii in cele mai adanci, reci si intunecate oceane. Am trait o buna perioada de timp cu ideea ,,O singura viata am, trebuie sa le incerc pe toate". Nu e rau, nu e de condamnat, nu e ceva gresit, insa atunci cand alegi sa le incerci ,,pe toate", uneori incluzi si actiuni deloc implinitoare. Pe zi ce trece suntem tot mai grabiti, pe zi ce trece suntem dispusi sa alergam din ce in ce mai multe maratoane, pe zi ce trece dorim a iesi din lumina in care ne aflam, dorim sa fim vazuti, dorim sa fim auziti, ascultati, atinsi, dorim a fi descoperiti de ceilalti, de a fi tratati bine, dorim ca ceilalti sa vada cate maratoane am alergat si cat de puternici am devenit, vrem a le arata si celorlalti cat de mult am progresat si unde am ajuns. Facem acest lucru prin multe forme, unele mai stridente, altele mai fine, insa toate avand scopuri si directii definite. Putem asocia maratonul cu o reusita, cu o stare de multumire, fericire, cu momentul in care suntem impliniti, cu orice altceva ne face sa fim inundati de dopamina. De am ajuns astfel? De ce conteaza mai mult sa fim apreciati de ceilalti, decat aprecierea noastra, a prietenilor apropiati, a familiei, a partenerei/partenerului? De ce totul conteaza mai mult, cu cat numarul ,,like-urilor" este mai mare, cu cat reusita este mai expusa, mai supusa examinarii celorlalti? De ce totul prinde contur doar atunci cand ne dezbracam de tot ceea ce avem, de trairi, de sentimente, de amintiri, atunci cand am posta orice e legat de viata noastra, atunci

cand vrem ca si ceilalti sa vada ca suntem fericiti?

Am uitat sa mai apreciem frumosul, am uitat sa mai iubim concretul, am ales sa apreciem ce este popular si sa iubim abstractul. De ce..? De ce nu putem iubi fara constrangeri, fara frica, de ce avem retineri in a socializa in lumea reala, de ce credeti ca totul se simte altfel in lumea reala? Pentru ca tot ceea ce ne construim in lumea virtuala, lumea noastra, este o poveste falsa, un adapost, un refugiu pe care foarte multi in numesc ,,casa" si uita cu adevarat de ceea ce inseamna ,,acasa", uita ca trebuie sa nu ramana acolo, ci trebuie sa plece spre casa, insa le este frica, in refugiul lor le este bine, afara ploua, iar ei nu vor sa fie atinsi se stropii calzi ai ploii de vara, insa curand, vor ramane fara hrana, fara apa. Ma bucur ca am reusit sa ies din acest adapost, am reusit sa nu ma scufund in noroiul de la usa adapostului si am ales sa daram aceasta lume din mintea mea. Acum iubesc tot ceea ce ma inconjoara, iubesc oamenii frumosi, animalutele simpatice, nuantele de verde ale frunzelor. Mi am construit aici, in mica noastra Romanie, cel mai frumos loc de pe pamant, cel mai compact taram, iubesc aici tot ceea ce Dumnezeu mi-a daruit, o familie deosebita, cei mai frumosi prieteni, cea mai tandra natura, mi-a daruit, o viata. Multumesc, Doamne!

Consolideaza-ti curajul si iesi din adapost, gaseste-ti casa si renoveaz-o in culorile vietii tale, in culorile ce iti satisfac sufletul. Esti un om frumos, pun pariu ca si tu zambesti cand te uiti oglinda, ai motive sa o faci, esti un om bun, cineva te iubeste!

Material creat si redactat de David Danila ( membru YCC )